Apatie de noiembrie

Sfârșit de zi. Îți târăști pașii grei spre metrou. E greu, te apasă aerul ăla ca și tot pământul acela pe care au trebuit să-l sape si să-l scoată ca sa construiasca tunelurile subterane.
Zgomot, urlete, țipete, te sperii, i s-a făcut rău cuiva, se întâmplă ceva! Dar nu, un grup de adolescenți gălăgioși. Ăștia nu știu respecta pe alții, să facă liniște? Mai că ai făcut infart. Poate nu e așa rău să fii un adult apatic și plicticos.
Se deschid ușile și intri în tren, ocolind obișnuitele priviri dușmănoase ale celorlalți. Să nu care cumva să-ți scape un zâmbet din greșeală. Smiling is for the weak! prin partile astea. Dar e ok, n-o să vadă nimeni oricum.
Ajungi la destinație și te duci purtată de valul de oameni spre ieșire. Un stol de copii se năpustesc spre ușile care aproape se închid, chicotind. Mai exista oameni care se bucură? Ieși la aer, cu greu, picioare vechi de peste 30 de ani, dar ieși.
Te gândești. Până la urmă aici ai putea fi orice, you can be anything you want, ar spune naivul contemporan. Dar totuși, ai putea fi multe, ai putea fi vagabondul din metrou, liber și sărac, sau un corporatist cu o listă de fițe de îndeplinit, poate chiar și pe un post nobil folositor omenirii, dar tot o să ai șefi de care s-ar putea fie să-ți placă, fie să nu. Oare ce să fii? Dar o să mă gândesc la asta mâine, deocamdată voi fi eu, merg să îmi cumpăr ceva de mâncare.